Cine este Daniel Stancu?

Din inconsistenţa râiaosă a zilelor şi nopţilor pe care le trăim, se ridică un cap acvilin, cu o cipilică a la Harry Tavitian, cu un ochi care plânge, unul care râde şi unul interior, care se miră. Este artistul care nu se mai poate raporta la nişte nişte coordonate fixe, cum ar fi, de exemplu, Binele, Frumosul sau Adevărul, ci care caută un public ţintă, o audienţă motivată, material sau spiritual, care să se mire în faţa creaţiei sale.

Artistul contemporan nu-şi mai ajunge sieşi şi iese în stradă îmbrăcat într-un strai de icoane ca să se strige pe sine trecătorului grăbit şi orb la sacru. Artistul Daniel Stancu nu este numai pictor, iconar, restaurator de biserici sau artist de avangardă. Este un soi de manager spiritual al propriei creaţii şi al luptei sale interioare cu dogmatica unei realităţi prea goale de conţinut… Altcumva de ce şi-ar bulversa nopţile tăind lemnul pentru a-i da o asemănare cu chipul unui dumnezeu pe care încearcă să-l desconspire în nenumărate închipuiri?

Imaginaţi-vă meticulozitatea unui regizor rus care imprimă spiritualitate firului ierbii şi îl motivează să crească în faţa camerei de filmat. Imaginaţi-vă mâinile lungi, murdare de vopsea ale lui Andrei Rubliov redând faţa unui sfânt palid, cu capul puţin înclinat într-o parte, pe acordurile chitării lui Al Di Meola sau ale pianului lui Michel Petrucciani.

La o primă vedere, ai putea spune că artistul Daniel Stancu l-a găsit pe Dumnezeu şi stă de vorbă cu el, bătrâneşte, povestindu-i despre sfinţi, heruvimi, “eroi şi morminte”. Scrutând însă cu ochiul interior, artistul nostru îl caută pe Dumnezeu în toate cele: în lemn, în frunză, în culoare, în muzica lui Joe Zawinul sau în eroinele sacrificate pe altarul purităţii abolute ale lui Lars von Trier. Dovezi stau “Baraca” sau “Cetatea copiilor”, acţiuni cu iz profan, care se încăpăţânează să reitereze la nesfârşit mitul Cetăţii Ierusalimului. Viziuni în culori violente, prea tari pentru ochiul care râde, a cetăţii care ne va izbăvi pe toţi la un moment dat, la punctul terminus al existenţei noastre. „Baraca” este semnul îndoielii, al căutării continue al unei case spirituale, mai mult decât locul geometric al echilibrului şi împăcării cu lumea şi cu prietenii. “Cetatea copiilor” este însuşirea rolului de observator detaşat, care asistă la facerea unei lumi şi, mai apoi, în timp, la distrugerea ei pe cale naturală.

Este, dacă îmi este permis, asumarea rolului creatorului postmodern, care a pierdut sensul creaţiei primordiale şi încearcă să-l reinterpreteze ludic: urmărirea, în timp real, prin intermediul aparatului de fotografiat, a jocului unor copii cu cele patru elemente. Nicăieri în creaţia lui Daniel nu este pus punctul pe I. Divinul este peste tot, în diferite forme, însă la o privire mai atentă asistăm la căutarea ordonată a unui Dumnezeu din ce în ce mai absent, din ce în ce mai camuflat în ruinele vieţii cotidiene.

Prezentare realizata de catre Roxana Nicolaescu

Inceputurile lui Daniel Stancu in domeniul artelor vizuale ca artist “profesionist” se plaseaza in timp la mijlocul anilor 90 cind si-a inceput “ucenicia” in cadrul Liceului de Arta din Ramnicu Valcea studiind aici, ca toti acei ce doresc sa-si faca din arta o profesie, desenul, pictura si modelajul. Imprejurarile au facut ca Daniel Stancu sa poata studia tapiseria alaturi de profesorul sau Traian Boicescu iar mai apoi intimplarea a fost aceea care l-a dus spre restaurare alaturindu-se ca tehnician echipei conduse de Tudor Popescu. Pentru studiile universitare Daniel Stancu a ales pictura iar cei care l-au ajutat sa-si desavirseasca mestesugul au fost artistii Nistor Coita si Petru Lucaci. Dupa terminarea studiilor universitare s-a manifestat in special in domeniul picturii dar nu a neglijat nici alte moduri de manifestare a activitatii sale artistice alegind alternativ grafica, ceramica, instalatia, performance-ul sau land-art-ul.

Creatia sa plastica este scindata, la o prima vedere, in doua mari zone: una a picturii de sevalet iar a doua a ceea ce in mod traditional numim icoana. Spunem la o prima vedere deoarece o abordare mai atenta va demonstra ca aceste doua zone se intrepatrund pentru ca in final sa nu poata exista una fara cealalta.

Pictura sa “de sevalet” s-a dezvoltat de-a lungul timpului in interiorul mai multor teme majore: casa, camasa mistica si potirul. Temele sale principale sint, desigur, teme devenite clasice si care au fost abordate de-a lungul timpului de foarte multi mari artisti. Curentul neo-ortodox care s-a dezvoltat in Romania prim reprezentantii sai, artisti deveniti legenda in cultura romanina pareau ca au epuizat aceste subiecte astfel incit devenea foate greu sa propui o noua abordare a lor. Insa Daniel Stancu a avut indrazneala, in primul rind fata de el insusi, sa incerce sa-si spuna opinia personala din punct de vedere plastic in legatura cu acestea.

Casa este pentru el si locuinta calma si fortareata atunci cind se transforma in cula (care poate deveni “Cetate” sau “Fortareata”). In primul caz, “Casa” este un pretext de a fi in natura si de a dialoga cu ea, este o punte ce face legatura intre om si ceea ce il inconjoara, raminind un centru al lumii personal. Reprezentarilor in care alege pictura ca modalitate de lucru li se adauga si instalatii ce par apropiate de ceea ce a propus arta conceptuala. Astfel casa se transforma in modulele care o compun – cuburi – iar acoperisul se desprinde de acestea transformindu-se intr-un triunghi. Cula este cealalta fata a casei. Ea contine casa ridicind-o pe ultimul sau nivel devenind o fortareata care nu inchide ci inalta. Un dialog cu casa are desigur fintina plasata in imediata ei apropiere. Reprezentata singura devine axis mundi concurind cu centrul propus de casa.

Camasa mistica este in cazul picturii lui Daniel Stancu camilafca calugaresca, acoperamintul calugarului. Artistul o vede compusa din trei “aripi” doua in fata si una in spate, reprezentindu-le in viziunea proprie. Acest acoperamint este considerat de el nu o haina ce ascunde ci o interfata intre purtatorul ei si lume. Nu este inca o “haina de raze” dar depaseste functionalul. O instalatie expusa la Muzeul Satului din Bucuresti ne-o prezinta intre acareturile dintr-o curte a unei case adusa din Berbesti. Obiectul-camasa – de aceasta data – este din pinza de sac, acopera o veche lada folosita in trecut la depozitarea cerealelor – poate a griului, simbol al renasterii. O scara se inalta pornind dinspre lada. Camasa e pinza ce acopera un mormint sacru. Dar nu negindim la moarte ci la inviere.

Potirul lui Daniel Stancu este un “purtator de dar”. Daruirea va fi reprezentata prin potire cu ochi, potire cu aripi, potire – friza pe ax. Putem sa ne gindim asadar si la ceea ce artistul precizeaza ca este potirul de sunet adica clopotul.

Trecind de la pictura de sevalet la “icoanele”sale obiect vom face precizarea ca Daniel Stancu nu se considera un artist iconar ci unul care preia citind parti din icoane in obiectele sale. In perioada sa de formare conactul cu detaliul de pictura bisericeasca a avut un impact major asupra viziunii sale plastice.

Indragostit de perfectiunea conceptuala si de executie a icoanelor ortodoxe artistul a dorit sa gaseasca un mod de a le transpune in contempraneitate fara a le transforma prin interpretare. Jucindu-se, in ceea ce el insusi numeste “obiectele sale alternative”, cu frinturi din icoane, bucati din texte sacre – pe care azi privitorul nu le mai poate descifra – incearca sa propuna o noua modalitate de intelegere al acestora bazata doar pe sensibilitate si deschidere spre frumosul artistic. Deoarece Daniel Stancu are curajul sa ne propuna azi, intr-un moment in care acesta a ajuns desuet, intoarcerea la frumos in arta.

Desi tehnica folosita pentru pictarea figurilor sacre este traditionala, suportul pe care lucreaza este neconventiomal. Asadar portretele rasar din vechi obicte gospodaresti gasite de artist ce apartin unor epoci uitate : site, doage, uluci de gard, elemente din lazi de zestre sau din razboaie de tesut. Daniel Stancu selectioneaza obictele in functie de ceea ce ii sugereaza ca ar putea deveni transpuse in arta. Astfel sita devine o aripa, doaga un modul, o celula,uluca ii aduce aminte de stilpnici. In fiecate obiect se foloseste de forma primara pentru a stabili compozitia deoarece considera ca trebuie sa existe un dialog intre imagine, obiectul vechi si cel nou. Asadar ceea ce la inceput am putea recunoaste dupa chip ca icoana este de fapt un obiect care, desi nu-si propune, poate sa devina sacru in functie de privirea spectatorului asupra sa .

Vazind pictura si obiectele alternative ale lui Daniel Stancu ne putem astepta la ceea ce urmeaza adica implicarea sa intr-un alt proiect alternativ. Astfel artistul urmareste timp de un an, prin fotografii si schite o lucrare de land art facuta de copii pe malul unui riu. Numeste lucrarea “Cetatea copiilor” si incearca se gaseasca in ea intelesuri ce sint departe de intentia celor care au produs-o. Poate fi vorba si de aproprierea “lucrarii” lor. Fotografiile dupa o cruce sapata in pamint au constituit documentatia pentru seria de desene intitulate “Flux”. Demersul artistului este mai degraba conceptual in acest proiect, el dorind sa regaseasca inca o data teme majore cum ar fi pamintul – in care s-a plasat constructia, apa – care inunda citeodata – purtatoare de mesaj si miscarea in timp a acestora surprinsa de aparatul de fotografiat.

Intregul sau demers este unul unitar demonstrind o continuitate atit plastic cit si din punct de vedere al viziunii.

Important este insa sa intelegem lucrarile sale privindu-le si sa incercam si noi ca spectatori un dialog cu obiectele propuse asa cum Daniel Stancu a incercat sa experimenteze un dialog cu ele in timpul producerii lor.

Prezentare realizata de catre Olga Popescu